Un inceput de drum la sfarsit de calatorie

Am pornit anul trecut, 5 oameni, catre Viena unde ne astepta Dunarea sa ne conduca pana in tara, pana la Drobeta Turnu Severin. Anul acesta, un numar de 11 nebuni, am decis s-o intalnim inca de la izvoare si sa urmam maretul fluviu pe teritoriul german si austriac.

De trei zile am revenit oarecum brusc la viata normala, la cumparaturi facute in graba, la tramvaie aglomerate si trafic, la laptop si servici, dupa o zi si o noapte de calatorie, dupa un somn lung si fara vise, asa cum m-am obisnuit in ultima perioada. Si totusi nu regasesc sentimentul de anul trecut, acela de a ma trezi dimineata gandindu-ma printre ce lanuri voi mai pedala, cu ce oameni ne vom mai intalni sau cate dealuri avem de urcat. Totul a parut usor si normal, parca nici nu am plecat, amintirile din ultimele 10 zile revin usor si doar cand le caut, nu vin sa-mi bantuie fiecare moment, nu vin sa ma faca sa imi doresc o masina de teleportare pentru a le retrai. Si totusi cu fiecare clipa ce trece, cu fiecare persoana careia ii povestesc, tot ce a fost rau parca se cerne si raman numai lucrurile bune, raman momentele unice, chiar si cele care pe moment nu pareau asa. Acum parca tot ce am trait capata sens, itele se aleg din amestecatura de ganduri si sentimente stranse pe parcursul celor 12 zile si ma lasa sa le astern pe hartie, incet, savurand fiecare amintire care ramane in urma.

Pe scurt a fost cam asa: gasca mare de 11 oameni, peisaje sublime, cladiri marete, sate frumoase si pitoresti, oameni calzi cat pentru vremea de afara, momente frumoase de ras si voie buna cu prietenii colegi de drumetie, a fost si stres, au fost si nervi, a fost si multa ploaie si frig, au fost si momente de cautat pensiune printr-o ploaie torentiala si poposit la un german 100% acasa de ne era rusine sa pasim in casa uzi si murdari cum eram, a fost si o alergatura dupa tren cu trecut sinele de tren cu mastodontii dupa noi, au fost momente unice in care am dat peste romani in timp ce ne chinuiam sa comunicam in germana, a fost un balci la Regensburg, a fost un curcubeu dublu superb. Au fost multe si bune si rele, dar cu cat trece timpul cele rele dispar si ramane doar ce am avut de invatat si raman momentele frumoase, raman rasetele, ramane soarele care aparea din cand in cand dupa nori.

Am tinut un jurnal si zilele astea vreau sa-l transcriu pe un blog. O sa pun link catre Culinar, ca sa mi-l pot pune la semnatura.

Au fost si bune si rele, au fost peisaje frumoase si soare, a fost ploaie si mult frig, au fost rasete, a fost si stres, au fost multe si totusi intr-un fel au fost si prea putine, dar Dunarea e destul de mare sa spele amintirile rele si raman doar invataturile, clipele frumoase si energia pe care simteam ca o extrag din fiecare fir de iarba sau floricica.

Daca v-am starnit interesul, va astept zilele urmatoare sa cititi jurnalul unei cicloturiste incepatoare si visatoare incurabila si sper sa-mi scuzati haosul care sunt sigura ca inca domneste intre gandurile mele.